28 februarie - Ziua Protecției Civile din România

În afara învăţămintelor în plan militar, primul război mondial a generat serioase motive de reflecţie şi în planul protecţiei populaţiei civile în faţa ororilor care l-au însoţit. Şi în România, ca de altfel în întreaga Europă, lipsa unei pregătiri anterioare şi a unor măsuri minime de protecţie, au generat sute de mii de victime civile nevinovate care s-au adăugat celor de pe fronturile de luptă.

Supusă la primele atacuri din aer, la bombardamentele artileriei, dar şi la atacuri diversioniste cu agenţi microbieni care au dus la provocarea unor epidemii în masă, aşa cum a fost tifosul exantematic, holera, febra tifoidă, populaţia de la oraşe şi din mediul rural a avut de suferit din greu.

Pe timpul primei conflagraţii mondiale s-a remarcat şi prima acţiune de anvergură de evacuare, din faţa duşmanului, a valorilor şi bunurilor industriale importante, a organelor puterii şi administraţiei, precum şi a unei părţi din populaţie. Toate aceste învăţăminte au fost sintetizate după război în lucrări teoretice de pregătire a militarilor şi autorităţilor, dar şi în apariţia primelor reglementări pe linia apărării civile. Ca un prim pas în instituţionalizarea sistemului de protecţie a populaţiei în caz de conflict armat, la 20 noiembrie 1924 se înfiinţează „Şcoala Apărării Contra Gazelor” menită să pregătească în domeniu cadrele militare de la toate categoriile de arme.

Pe data de 1 ianuarie 1925 ia fiinţă în mod oficial Serviciul Apărării Contra Gazelor din Armata Română care, în afară de amintita şcoală, mai cuprindea un laborator de cercetări şi un atelier de reparaţii. Preocupările în domeniu impun apariţia, în anul 1926, a primului act normativ denumit „Instrucţiuni provizorii asupra protecţiei contra gazelor de luptă”. Tot în acelaşi an va apare şi revista „Antigaz” care va îndeplini un rol important în pregătirea cadrelor militare şi educarea populaţiei. Anul următor, în revista „Antigaz” apare, sub semnătura col. Popescu George, şeful Serviciului Apărării Contra Gazelor, articolul „Protecţia populaţiei civile contra gazelor de luptă”, care va prefigura cadrul organizatoric şi misiunile viitoarei apărări civile.

Lucrările Comitetului Internaţional al Crucii Roşii din anul 1928 pun pentru prima oară problema înfiinţării unor structuri de protecţie a populaţiei împotriva atacurilor aerochimice, precum şi pentru elaborarea unui act normativ în acest sens. Aşa apare Decizia Ministerului de Război nr. 513 din 21 iunie 1928 de instituire a unei comisii mixte destinată „a studia şi propune măsuri pentru soluţionarea problemei protecţiei populaţiei civile”. Din comisie, pe lângă reprezentanţi civili ai unor ministere, făceau parte delegaţi ai armatei, jandarmeriei, şeful serviciului apărării contra gazelor, col. Popescu George, precum şi şeful pompierilor militari, col. Gheorghe Pohrib. După un an de studii, comisia va prezenta guvernului „Instrucţiunile provizorii pentru organizarea protecţiei civile contra gazelor de luptă” care vor fi aprobate de către Consiliul de Miniştri pe data de 25 octombrie 1929. Acest act juridic este primul de acest fel care reglementează înfiinţarea unei organizaţii pentru protecţia populaţiei civile în caz de război.

Înfiinţarea, prin Legea 1911 din 31 martie 1932, a Inspectoratului General al Comandamentelor Teritoriale, se stabileşte în sarcina acestui organism coordonarea lucrărilor şi măsurilor pentru apărarea antiaeriană a teritoriului şi populaţiei împotriva gazelor de luptă. Cu un an înainte, datorită unor eforturi importante apăruse masca contra gazelor, model românesc, apreciată ca fiind una dintre cele mai perfomante din acea vreme.

Începutul reglementărilor de rang superior privind protecţia populaţiei şi a bunurilor în caz de conflict armat este dat de „Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de război” nr. 1245/1933 prin care se stipula încadrarea cetăţenilor ţării în diferite organizaţii paramilitare, inclusiv în cele de apărare civilă pentru protecţia populaţiei şi intervenţie în vederea înlăturării efectelor atacurilor din aer. Strâns legat de această lege şi anterior apariţiei ei, va intra în vigoare Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene la 23 martie 1933, regulament aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie acelaşi an. Prin acesta se stabilea că „Apărarea Pasivă este pregătită şi pusă în aplicare pe întregul teritoriu de Ministerul de Interne prin Comisia Superioară de Apărare Pasivă”, întreaga problematică trecând de la Ministerul Apărării Naţionale. Respectivul regulament stabilea atribuţii ministerelor, localitaţilor urbane şi rurale, întreprinderilor şi instituţiilor de tot felul. Se înfiinţau comisii de apărare pasivă la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor rurale, precum şi la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor. Totodată erau instituite măsuri prevenitive, măsuri de salvare şi era stabilit un document unic de înfiinţare a formaţiunilor de intervenţie de la nivelul localitaţilor, instituţiilor şi întreprinderilor, denumit Planul Apărării Pasive.

Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28.02.1933, semnat de Regele Carol al II-lea, este considerat actul de naştere al Protecţiei Civile din România, astfel că la 28 februarie 2015 se sărbătoresc 82 de ani de la înfiinţarea PROTECŢIEI CIVILE ÎN ROMÂNIA.

Prin acelaşi regulament erau stabilite şi măsuri de competenţa pompierilor militari, inclusiv de organizare şi participare la exerciţiile publice de alarmare şi de pregătire a populaţiei civile din localităţile unde existau subunităţi ale acestora. Legea 815 din 3 aprilie 1936 privind organizarea Corpului Pompierilor Militari stabilea ca „Prevenirea şi combaterea sinistrelor, precum şi executarea măsurilor impuse pompierilor prin Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene sunt încredinţate pe tot cuprinsul ţării Corpului Pompierilor Militari”. Organizarea şi subordonarea dublă (Ministerului de Interne - administrativ; Ministerului Apărării Naţionale - din punct de vedere al recrutării, disciplinei şi poziţiei militarilor), a Corpului Pompierilor Militari, a permis acestuia să organizeze încă din timp de pace şi subunităţi de apărare pasivă pentru: observare şi semnalizare; determinarea şi identificarea gazelor de luptă; dezinfectare; salvarea răniţilor şi gazaţilor; îndepărtare a darâmăturilor; ridicarea bombelor neexplodate etc.

Toate aceste formaţiuni vor fi echipate şi înzestrate cu echipament şi aparatură specifică, inclusiv cu autospeciale şi utilaje (cele din Bucureşti şi din Ploieşti). De menţionat că în toată perioada interbelică şi pe timpul celui de-al doilea război mondial, pompierii militari au păstrat în compunerea lor unităţi şi subunităţi de apărare civilă, la nivelul Capitalei fiind organizat, în anul 1940, un Batalion de Pompieri de Apărare Pasivă cu patru companii (în afara celor şase, numai de pompieri, existente dinainte). O puternică organizare de pompieri şi apărare pasivă a existat pe Valea Prahovei (un batalion care se va transforma în regiment după 3 august 1943).

În planul coordonării apărării pasive a teritoriului, controversa iscată, pe fondul unor orgolii personale, de trecerea acesteia la Ministerul de Interne va fi rezolvată prin preluarea coordonării de către nou înfiinţatul Minister al Aerului şi Marinei, în anul 1936. În realitate era vorba doar de Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive alcătuit din reprezentanţi ai ministerelor, precum şi de un birou al apărării pasive, care vor funcţiona în cadrul acestui minister, partea operativă, de intervenţie şi pregătirea populaţiei ramânând în sarcina pompierilor militari, a organelor administraţiei publice locale, precum şi în aceea a conducerii întreprinderilor şi instituţiilor.

Cu organizarea menţionată, formaţiunile de apărare pasivă ale localităţilor şi stabilimentelor economice, ale Crucii Roşii şi subunităţile de pompieri - apărare pasivă, îşi vor face debutul la primele atacuri din aer de la Iaşi din 23 iunie 1941. Faptul că s-a tergiversat constituirea, încă din timp de pace, a unor formaţiuni puternice de intervenţie specializată, pe zone şi regiuni cu mare concentrare economică, a avut consecinţe grave, mai ales pe timpul devastatoarelor atacuri din aer din anii 1943 - 1944, începând cu atacul de la Ploiesti de la 1 august 1943. De altfel, chiar comandantul Comandamentului Apărării Pasive, generalul Gheorge Marinescu, arăta cu puţin timp înaintea atacului menţionat că în afara pompierilor militari şi, în mică măsură, a trupelor chimice, nu mai exista arme care sa furnizeze efective nou înfiinţatului comandament. Acest tablou sumbru era „consecinţa lipsei de înţelegere, marginalizării acesteia (apărării pasive n.n.) de către autorităţile de stat civile şi militare...”.

Ca un rezultat al modului în care s-a acţionat pe timpul masivelor atacuri din august 1943, când rafinăriile din Ploieşti şi Câmpina au fost atacate de 1760 de avioane anglo – americane, în Valea Prahovei se va înfiinţa un regiment de pompieri - apărare pasivă, care va fi desfiinţat în anul 1945, an în care se desfiinţa şi Comandamentul Apărării Pasive din cadrul Subsecretariatului de Stat al Aerului, înfiinţându-se Direcţia Apărării Pasive cu 11 ofiţeri, 3 subofiţeri şi 10 civili. Ulterior, ca urmare a ordinelor Comisiei Aliate de Control, Direcţia va deveni Serviciu cu 4 ofiţeri, 3 subofiţeri şi 6 civili.

În anii următori, se fac eforturi de organizare şi reconstituire a structurilor de apărare pasivă, iar la 15 septembrie 1948 prin Ordinul 45.082 al Marelui Stat Major se reînfiinţeaza Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Perioada de incertitudine şi căutări a luat sfârşit prin Decretul 222 din 9 septembrie 1950 care prevedea măsurile de organizare şi funcţionare, pregătire şi control privind apărarea pasivă a teritoriului ţării. Noile reglementări juridice, de inspiraţie sovietică, dau apărării locale antiaeriene un cadru organizatoric aparent perfecţionat, care în anii ce vor urma va fi modificat, până la dispariţia respectivelor inadvertenţe, în raport de realităţile româneşti. Concomitent vor fi înfiinţate unităţi operative cu profil antichimic şi pirotehnic la Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Ploieşti.

Începând cu data de 15 ianuarie 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al Apărării Pasive a Teritoriului, prin Decizia ministrului afacerilor interne nr. 133 din 8 ianuarie 1951.

În anul 1952 au fost organizate, pe noua structură administrativ-teritorială, state majore regionale ale apărării antiaeriene, cu servicii specializate la nivelul localităţilor şi unităţilor economice. În anii următori, de la bugetul centralizat al statului, se vor aloca importante sume pentru înfiinţarea infrastructurii protecţiei şi apărării populaţiei, mai ales pentru un eventual conflict armat. Spre exemplu în anul 1958 existau 2921 puncte de prim ajutor medical, 408 staţii de degazare, 413 depozite de materiale pentru degazare, 122 laboratoare sanitare, 6 baze de triere răniţi şi evacuaţi, un spital de evacuare răniţi în jurul Capitalei, 25 staţii de transfuzii pentru răniţi în caz de bombardamente etc.

Modernizarea concepţiei apărării civile a populatiei, bunurilor şi teritoriului în caz de conflict armat, dar şi la dezastre, a fost impusă, în primul rând de ruptura provocată de evenimentele din Cehoslovacia din 1968, de catastrofele naturale care au lovit ţara: inundaţii, cutremurul din 1977, dar şi de unele catastrofe industriale cum au fost marile incendii de pe platformele petrochimice şi metalurgice. Aşa încât, Legea nr. 2/1978, va consfinţi aplicarea, în ţara noastră a unei noi concepţii privind apărarea civilă, în această perioadă conturându-se doctrina pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie spre a răspunde unor situaţii determinate de producerea dezastrelor, precum şi privind protecţia populaţiei în caz de conflict armat.

În anul 1994 apare în mod oficial denumirea de „protecţie civilă”, iar în anul 2004 se înfiinţează Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, prin unirea celor două structuri, respectiv Comandamentul Protecţiei Civile şi Corpul Pompierilor Militari, instituţie care îşi desfăşoară activitatea şi în prezent.

Niciun comentariu

Un produs Blogger.